Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 40

-Isabella?- a spus Jake uimit, luând repede brațul de pe umerii Jessicăi care se uita urât la mine.
El s-a apropiat repede și m-a îmbrățișat. Eu am rămas neclintită, nu m-am mișcat. Nu știam ce să fac. Când s-a desprins m-a privit trist.
-Cum ești?- a întrebat așezându-se lângă mine și zâmbindu-mi.
-Lasă-mă în pace- am spus ridicându-mă și urcând scările.

Am intrat în camera mea și m-am închis cu cheia aruncându-mă pe pat după ce m-am descălțat și privind tavanul.
După tot ceea ce îmi făcuse nu putea să pretindă ca eu să mă întorc aici și să-l înbrățișez ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru că n-aș fi făcut-o. Mă rănise, demonstrându-mi mie în principal că raportul nostru nu mai era cel de odinioară, unde în acele vremuri el nu m-ar fi 'înșelat' niciodată, iar eu n-aș fi făcut-o cu el.
Pentru mine lucrul cel mai trist este să retrăiesc cu gândul acele momente care aparțin trecutului și să-mi dau seama că acele momente erau mult mai fericite decât prezentul, să-mi dau seama că poate era mai bine să rămânem copii pentru totdeauna, ignorând durerea pe care în fiecare zi cineva trebuia să ți-o provoce.
Am auzit bătând la ușă și am mers să deschid găsind-o în fața mea pe mama.
-Ce vrei?- am întrebat rece privind-o fără emoții.
-Trebuie să-ți vorbesc. Ceea ce-ți voi spune nu-ți va plăcea, dar este despre tine, deci este corect ca tu să ști- a spus ea calmă.
-Intră și fă repede- am spus răbufnind și lăsând-o să treacă.
Cum a fost înauntru s-a așezat pe pat, iar eu am rămas în picioare.
-Ia loc- a spus ea indicându-mi patul gol lângă ea.
-Nu, stau bine în picioare. Vorbește, te rog, că începi să mă iriți- am replicat aruncându-i o privire plină de ură.
-În aceste zile am avut niște timp pentru a mă gândi și eu, și am ajuns la o concluzie care nu-ți va plăcea deloc, dar este cea mai bună soluție. Am hotărât să te trimit la un internat la Londra. Acolo te vor învăța să te compor...- a spus, dar eu am întrerupt-o copleșită de nervi.
-Țineți gura, te rog, și nu merge mai departe. Știam de la început, de când am pus piciorul în casa asta că nu s-ar fi sfârșit bine, dar adevărata întrebare este... De ce ai acceptat să mă ții când nu nu erai obligată s-o faci? De ce te ambiționezi să-mi faci rău, chiar și după șase ani?- am urlat cu lacrimile la ochi.
-Eu nu mă ambiționez să-ți fac rău, eu vreau doar ca tu să primești educația pe care n-ai avut-o- a răspuns ea calmă ridicându-se și punându-se în fața mea.
-Tata m-a educat în cel mai bun fel, nimeni n-ar fi putut s-o facă mai bine. Tu, persoana care te definești mamă, n-ai știut s-o faci, așa că taci. El, cu toți cei 6 ani de distanță, nu te uitase și, în ciuda mea, nu avea ranchiună pentru tine. Dar știi ceva? Tu nu meriți să fi chemată mamă. Mă îndepărtezi din noi, iar o mamă adevărată, acea mamă care își iubește cu adevărat proprii copii, nu ar face-o niciodată. Dar știi ceva? Tu nu ești mama mea. Simt doar scârbă pentru tine și ură, dispreț. Mi-e scârbă de tine și nu meriți să fi chemată mamă. Trimite-mă la un internat dacă crezi că asta va ajuta la ceva, dar eu te anunț că vei plăti consecințele. Eu îți promit, Vera, îți promit că vei plăti consecințele și nu uita că Isabella Brown își menține întotdeauna promisiunile- am urlat cu tot aerul pe care-l aveam în plămâni în timp ce prietenii mei, Jake, Jessica și George erau la ușă privind scena.

***

Mama m-a privit pentru câteva secunde încuvințând.
-Bine, am înțeles. Vei pleca peste o săptămână, că tu vrei sau nu.- a spus încă cu vocea calmă.
-Să te ia dracu- am mârâit luându-mi geanta și ieșind din cameră împingându-i pe toți.
-Isabella, oprește-te...- David a început să se țină după mine.
-Lăsați-mă în pace- am replicat coborând scările șiergând spre ușa de la intrare, dar înainte să pot ieși cineva m-a prins îmbrățișandu-mă de la spate.
-Lasă-mă în momentul ăsta- am spus încercând să mă eliberez, dar degeaba.
-Stai liniștită, te rog- a spus David făcându-mă să mă întorc în direcția sa și privindu-mă direct în ochi, serios.
-Nu vei rezolva nimic făcând așa. Vei fi trimisă oricum la internat așa că, te rog, înainte de a face orice... Gândește- a spus continuând să mă țină strâns ca eu să nu pot fugi.
Atunci am pufnit în lacrimi suspinând și sprijinind capul pe pieptul său.
-E totul bine- a șoptit el învăluindu-mă cu brațele sale și mângâindu-mi părul.
-Nu e adevărat, totul merge rău. De când tata a murit viața mea este un continuu dezastru,o continuă schimbare. Eu nu vreau să mă îndepărtez de voi, nu vreau să mă duc la un internat. Nu sunt persoana adaptă pentru a rămâne în acele clădiri, n-aș rezista- am replicat continuând să plâng în timp ce cineva îmi punea o mână pe umăr.
Am întors încet caput văzând-o pe Rachelle, și ea în lacrimi și ci privirea plină de tristețe. A încercat să-mi zâmbească, dar i-a ieșit doar o mutră. M-am desprins de David și am îmbrățișat-o pe ea, persoana cu care legasem cel mai mult după tot timpul ăsta și care mă ajutase mereu și care o făcea chiar și acum.
-Îmi pare rău- a spus ea spuspinând și strângându-mă tare.
-Și mie. Foarte mult- am șoptit desprinzându-mă și ștergând lacrimile încetând să mai plâng.
A venit și Jessica urmată de Jake care mă privea trist.
-Te îndepărtează din nou. Dar de data asta nu vei mai fi în același oraș, ci vei fi la Londra- a șoptit apoi, prividu-mă cu ochii umezi.
-Știu- am spus încuvințând neatentă mergând în salon și așezându-mă pe canapea.
-Ce facem acum?- a întrebat Christian intrând și privindu-mă, în căutarea unei soluții.
-Nu e nimic de făcut, eu voi fi trimisă cu forța în acel internat- am răspuns trecându-mi cu mâna prin păr.
Ni s-au alăturat și ceilalți așezându-se împreună cu noi.
Au trecut multe minute de liniște, în care gândurile mele au mers la tata și m-am hotărât să mă duc la cimitir.
M-am ridicat urcând scările în liniște și am intrat la mine în cameră. M-am întins pe pat stând nemișcată și în liniște pentru mult timp, apoi m-am ridicat și m-am schimbat luându-mi niște blugi rupți și o bluziță lejeră cu mânecile lungi. Mi-am aranjat machiajul și mi-am legat părul într-o sarma dezordonată, apoi am ieșit din cameră și am coborât scările.
-Unde te duci?- a întrebat David privindu-mă.
-Să fac vizită unei persoane importante- am spus. El a părut că a înțeles și a încuvințat. Eu am ieșit din casă, m-am urcat pe motor, am învârtit cheia în contact și am pornit fără să mă preocup de a pune casca.

Capitolul de lunea trecută!
Scuzați-mă dacă ați așteptat de la prânz după el, dar de atunci îl tot traduc și doar acum l-am terminat. Am răcit în ultimul hal, chiar și acum când vă scriu aceste rânduri îmi curge nasul și am lacrimi de la ochi de mă mir cum reușesc să-i țin deschiși.
Dacă nu reușesc să postez următorul capitol în seara asta, îl voi posta mâine, scuze din nou.
Vă pupăm😘