Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 81

Dimineața a trecut în grabă.
O găsisem pe Keily, fetița, iar în timp ce doamna Jonson, adică directoarea, vorbea cu directorul orfelinatului pentru a-i explica situația, eu mă jucam cu ea.
Când directoarea a ieșit din biroul directorului, s-a apropiat de noi, iar eu i-am întins fetița.
Ea a luat-o în brațe și i-a mângâiat obrazul ca mai apoi s-o strângă la piept în timp ce câteva lacrimi i-au udat obrajii.
Keily a răspuns la îmbrățișare, iar eu am zâmbit la acea scenă atât de frumoasă.
-Deci... Ce a spus directorul?- am întrebat încet ca și cum mi-ar fi frică să întrerup acel moment minunat.
-Trebuie doar să facem câteva teste pentru a vedea dacă este cu adevărat fiica mea. Între timp fetița va rămâne aici, dar directorul și-a dat cuvântul că totul va fi în regulă înainte de scăderea săptămânii- a răspuns ea zâmbind, iar eu am încuvințat răspunzând la zâmbet.
Speram cu toată inima ca Keily să fie fiica directoarei și ca Arian să-și poată îmbrățișa din nou sora.
Nu știam exact de ce hotărâsem să o ajut pe doamna directoare, iar uneori mă opream și mă întrebam... La urma urmei eu și Arian nu ne înțelegeam deloc, ne uram.
La urmă mă convingeam că o făceam doar pentru Keily, pentru că știam ce înseamnă să pierzi un frate și știam ce mare bucurie îți dădea regăsirea acestuia.
-Mergem?- a întrebat directoarea, iar eu m-am trezit din gândurile mele încuvințând.
Directoarea a îmbrățișat o ultimă dată fetița și am îmbrățișat-o și eu ca mai apoi să i-o întind unei femei care ne-a salutat și a plecat.
Am ieșit din orfelinat și am intrat în mașină. Pentru toată durata drumului nu a vorbit nimeni, iar în mașină se așternuse o liniște plăcută așa că am profitat pentru a mă pierde în gândurile mele care au zburat la tata.
Peste o lună ar fi fost ziua lui... Dar de data asta nu m-aș fi dus să-l trezesc cu un pupic și o îmbrățișare, nu i-aș fi dat cadoul meu, nu mi-aș fi petrecut întreaga zi cu el, nu i-aș fi zis "La mulți ani, tati", nu aș fi putut face acele lucruri pe care le făceam împreună de ziua lui.
Am simțit golul înăuntrul meu, iar o melancolie m-a invadat la gândul acelor depărtate, dar în același timp aproapiate, amintiri.
Când mașina s-a oprit mi-am dat seama că ajunsesem la internat.
Am ieșit din mașină și am intrat în interiorul clădirii în liniște, lângă directoare.
-Atunci eu mă duc. La revedere- am salutat-o zâmbindu-i fals.
-Pa Isabella, și mulțumesc- a răspuns ea.
Am încuvințat menținând acel zâmbet fals și m-am întors îndreptându-mă spre camera mea.
Când am ajuns în fața ușii, am deschis-o, aflându-i în interior pe Thomas, Rachelle, Jake, Jonathan, Peter, Caleb, Denise și Alexandra.
-Salut, copii- i-am salutat așezându-mă pe patul meu, lângă Rachelle.
Ei au răspuns la salut.
-Am auzit că vrei să faci o petrecere surpriză pentru Arian și că ai nevoie de ajutorul nostru- a spus Denise, iar eu m-am limitat să încuvințez.
-De ce ar trebui s-o faci? Voi doi nu vă urâți?- a întrebat Alexandra holbânduse sceptic și aer de superioritate la mine, iar eu i-am aruncat o privire urâtă. Credeam că era o fată mai simpatică, dar observasem că se apropia dim ce în ce mai mult de Jennifer.
-Da, ne urâm, și nici eu nu știu de ce îi organizez o petrecere, dar, vă rog, să schimbăm subiectul pentru că nu am nici timp nici chef să răspund la întrebările tale- am răspuns enervată, iar ea m-a privit încuvințând ușor.
Am explicat în detaliu ceea ce am fi făcut, inisistând pe faptul ca nici Arian și nici Jennifer să nu afle și în timp ce o spuneam o priveam mereu pe Alexandra care încuvința ușor, intimidată.
Când toți s-au întors în propriile camere, m-am aruncat pe pat înfundându-mi fața în perină.
Am simțit pe cineva întindându-ze lângă mine, așa că m-am întors observându-l pe Jake care mă privea într-un fel destul de ciudat.
-Ce e?- am întrebat oftând și dându-mă într-o parte, lăsându-i mai mult spațiu.
-Nimic, doar că mă îngrijorez puțin pentru tine. În zilele astea ești mereu puțin cam tristă și melancolică, și de ieri nu mănânci...- a răspuns el îmbrățișându-mă.
-Jake, stai liniștit. Peste puțin vor servi prânzul și promit că voi mânca, iar mulțumită vouă depășesc puțin câte puțin tristețea asta. Nu te îngrijora, ok?- am răspuns îmbrățișându-l și eu.
El a oftat încuvințând și s-a desprins ridicându-se.
-Mă duc să-mi fac un duș. Nu pleca, rebelo- a spus fratele meu, iar eu am chicotit.
-Nu cred că mă voi ridica ușor din patul ăsta, dacă nu pentru a mânca, așa că poți sta liniștit- am spus, iar el a zâmbit dispărând în baie.
-Când te vei întoarce la lucru?- a întrebat Thomas așezându-se pe patul său și zâmbindu-mi.
-Săptămâna viitoare, luni, când voi rezolva pedeapsa cu Arian, iar mâine voi veni la ore. Am sărit peste prea multe ore- am răspuns zâmbindu-i și eu.
-Mă bucur. Nu e distractiv fără tine- a comentat el, iar eu am chicotit încuvințând.
Am rămas să vorbim pentru mult timp până când eu am adormit liberă de gânduri.