Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 82

Am intrat în sală și imediat ochii câtorva invitați au fost pe noi.
Mi-am plimbat privirea printre persoane până când i-am văzut pe prietenii mei și, din nefericire, era și Jennifer. Ne-am apropiat și am salutat ca mai apoi să începem să vorbim. Sala se umplea încet încet de elevi și adulți care uneori se apropiau pentru a se complimenta cu noi, iar de fiecare data Jennifer îi ardea cu privirea.
Când ne-au avertizat că Arian era pe cale să ajungă, am stins luminile și am încercat să ne ascundem cât mai bine cu putință.
După câteva minute ușa s-a deschis și am recunoscut figura sărbătoritului, înaltă și bine făcută, urmată de mama lui.
Când luminile s-au aprins toți au sărit afară urlând "surpriză". Arian pentru puțin a rămas uimit, dar imediat după ce și-a revenit a zâmbit fericit și s-a întors spre mama lui îmbrățișând-o.
Jennifer și-a aranjat rochia și abmers spre iubitul ei, cu aer de suficiență.
-La mulți ani, dragoste- a spus cu vocea aia a sa enervantă și s-au sărutat. I-am aruncat o privire care ar fi putut s-o omoare pe loc, strângând paharul de bere pe care îl țineam în mână, atât de tare încât îmi era teamă că s-ar fi putut sparge.
-Mulțumesc- a spus Arian punând o mână în jurul umerilor săi și întorcându-se spre invitați.
Am forțat un zâmbet încercând să mă relaxez, iar cum directoarea m-a văzut s-a apropiat încet și m-a îmbrățișat.
-Mulțumesc mult, Isabella- mi-a mulțumit, iar eu am răspuns la îmbrățișare zâmbind ușor.
-Amintiți-vă... Când vă voi face un semn, dumneavoastră veți ieși și veți merge la Keily în locul pe care vi l-am indicat, apoi eu îl voi aduce pe Arian- i-am repetat pe scurt planul șoptind, iar ea s-a desprind din îmbrățișare încuvințând. Mi-a zâmbit o ultimă dată și îi puteam simți starea de nervozism. I-am aruncat o privire încurajătoare, iar ea a încuvințat ușor mergând să salute un grup de femei puțin distante de noi, în timp ce eu mă întorceam să vorbesc cu prietenii mei.
După puțin i-am văzut pe Arian și Jennifer alăturându-ni-se de mână, zâmbind, iar pentru puțin n-am vomitat pe jos, dezgustată de acea scenă.
-La mulți ani- am spus în cor, iar ne-a mulțumit și n-am putut să nu mă gândesc că acel zâmbet era superb.
Acei dinți perfect drepți și albi, iar acele buze cărnoase era lucrul cel mai frumos pe care îl văzusem vreodată. Cum mi-am focalizat gândurile, m-am mustrat singură întorcându-mă la realitate.
-Mama mi-a spus că aț fost voi cei care au organizat petrecerea. Mulțumesc, copii- a spus Arian dându-i o palmă prietenească lui Thomas, care a făcut la fel.
-Sincer, idea a pornit de la Isabella, iar noi i-am dat o mână de ajutor cu pregătirile- a replicat Denise, iar eu i-am aruncat o privire ucigătoare căreaia ea a răspuns cu un rânjet de nedescifrat.
-Serios?- a întrebat Arian nevenindu-i să creadă, încruntându-se și mutându-și privirea asupra mea, făcându-mă să mă simt jenant.
-Doar am ajutat-o pe mama ta cu pregătirile. Ea avea altceva de făcut- am răspuns mormăind, iar el a încuvințat și, dacă nu l-aș cunoaște, aș fi spus dezamăgit.
Am continuat să vorbim până când a sosit momentul de a da cadourile sărbătoritului.
Mi-am mutat privirea spre directoarea, căreia i-am făcut un semn. Ea a înțeles și, pierzându-se printre invitați, a ieșit din sală.
M-am uitat la Arian care le mulțumea unor persoane pentru cadourile primite, în timp ce le sprijinea pe o masă. Au trecut câteva minute, iar când ultimele persoane au dat cadoul lor sărbătoritului, el s-a întors spre mine apropiindu-se ușor cu mâinile băgate în buzunarele blugilor care-i înfășurau perfect picioarele.
-Nu te aștepta la un cadou de la mine. Deja că am acceptat să organizez o petrecere pentru tine e mult- am spus cu un rânjet pe buze și cu un aer prefăcut de superioritate.
A încremenit și am putut citi supărarea în ochii săi, dar m-am făcut că plouă și am așteptat o reacție din partea sa.
-Nu venisem aici pentru cadou, ci pentru a-ți mulțumi din nou, dar tu trebuie să strici mereu tot. Și oricum, dacă te deranja atât de mult să organizezi această petrecere, puteai să n-o faci. Eu nu ți-o cerusem- a replicat el enervat și s-a întors pentru a pleca, dar eu l-am apucat de tricou oprindu-l și pufnind în râs.
-Ce vrei acum? Și de ce râzi?- a intrebat el supărat întorcându-se spre mine.
-Doar n-ai crede că eu mă prezint la o zi de naștere fără cadou? Tata nu m-a învățat așa...- am replicat continuând să râd, iar o durerela piept m-a invadat vorbind de tata, dar am hotărât să dau importanță acestui mic detaliu. Am văzut o sclipire în ochii săi și am observat că s-a îndulcit, dar mai puteam vedea că era încă puțin enervat.
-Vin-o- am șoptit zâmbind în timp ce-l luam de mână și îl târam în afara sălii fără a atrage prea mult atenția.
Am început să merg pe holuri în liniște cu Arian în spatele meu care mă tâmpea cu întrebarile sale, iar cum am ajuns în curte agitația și-a făcut apariția înăuntrul meu.
L-am dus în spatele școlii, iar el s-a oprit pe loc la vederea a ceea ce pregătisem.
Pe jos erau câteva lumânări aprinse, iar lângă fiecare lumânare pusesem câte o poză cu Arian și sora lui de acum câțiva ani, pe care mi le dăduse directoarea. În centru era o masă, iar sprijinit pe masă pusesem o foaie scrisă de mine, cu o caligrafie ordonată și clară.
Arian a încremenit la avea vedere și m-a privit în mod ciudat, dar eu i-am zâmbit calmă. I-am strâns mâna și m-am întors să-l târăsc încet spre masă cu un zâmbet încurajător pe chip.
El puțin agitat m-a urmat și cum am ajuns în fața mesei a luat foile pe care le poziționasem deasupra acesteia și a început să le citească cu voce tare.
-Dacă îți exprimi o dorință este pentru că vezi o stea căzătoare, dacă vezi o stea căzătoare este pentru că privești cerul, iar dacă privești cerul este pentru că încă mai crezi în ceva. Tu crezi încă în ceva, Arian? Dar stii ceva? Fii mereu ca marea, care lovindu-se de stânci găsește mereu puterea de a încerca din nou. Poate uneori persoanele speciale sunt prea departe, iar cele inutile prea aproape, dar nu-ți pierde niciodată speranța, deoarecr uneori distanța se anulează. Doare, nu-i așa? Știu că doare faptul că trebuie să plângi fără a face zgomot, cu teama ca cineva să te audă, dar pentru o dată, ce zici să zâmbești sincer? Fă ceva... Ridică privirea de pe această foaie și privește persoana pe care ai visat întotdeauna să o ai din nou în brațele tale... O meriți, iar eu stiu asta, pentru că, chiar dacă ne urâm, eu la urma urmei țin la tine- odată terminat de citit Arian a înghițit în sec ridicând ochii umezi din foaie și privindu-se în jur cu multă curiozitate, dar și tristețe și melancolie.
O fetiță în penumbră cu o rochie drăguță de prințesă a început să avanseze spre noi și cum a fost în fața lui Arian i-a întins niște foi, anume rezultatele diferitelor teste pe care le făcuse directoarea pentru a ști dacă Keily era cu adevărat fiica pe care o pierduse.
Arian a salutat-o, recunoscând-o drept fetița de la orfelinat, și a luat foile citindu-le. Cum a terminat de citit s-a uitat la Keily și a zâmbit cu ochii umezi de fericire, luând-o în brațe.
-Nu-mi vine să cred- a șoptit strângând-o la piept în timp ce Keily răspundea la îmbrățișare, cu un zâmbet dulce pe chip.
După puțin li s-a alăturat și directoarea care s-a unit la îmbrățișare.
-Mamă, te-ai ținut de promisiune. Ai găsit-o, mi-ai readus-o pe sora mea. Mulțumesc... Era tot ceea ce îmi doream- a spus Arian învăluind-o într-o îmbrățișare și pe mama lui.
-Nu trebuie să-mi mulțumești doar mie, trebuie să-i mulțumești și Isabellei. Fără ea n-aș fi reușit niciodată să mențin promisiunea pe care ți-o făcusem- a replicat mama lui cu lacrimi la ochi și un zâmbet sincer pe buze.
Arian s-a desprins ținând-o încă în brațe pe sora lui și s-a întors spre mine apropiindu-se și învăluindu-mă într-o îmbrățișare minunată și primitoare.
-Mulțumesc. Mi-ai redat lucrul cel mai de preț pe care îl avea- mi-a șoptit la ureche, iar trupul mi-a fist invadat de fiori în timp că bătâile inimii mele accelerau.
L-am îmbrățișat și eu zâmbind și mi-aș fi dorit ca acel moment să dureze pentru totdeauna.

'Capitolul surpriză' de ieri!
😘