Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 43

Pe toată durata drumului în mașină am stat în liniște, sprijinită pe pieptul lui Jake în timp ce el mă ținea strâns, mângâindu-mi din când în când părul.
Vera însă se prefăcea că plânge, După părerea mea.
Când am ajuns, am coborât împreună cu Jake și am mers spre prietenii mei târându-mi valizele după mine.
După puține minute au chemat zborul meu.
-Eu trebuie să plec- am mormăit înghițind în sec.
Pritenii mei s-au pus în șir. Am început prin a o îmbrățișa pe Zoe.
-Îmi vei lipsi, nenorocito- a șoptit ea, făcându-mă să plâng.
-Și tu- am șoptit.
Apoi am trecut la Rachelle, Christian, Peter, Jonathan și David, cu care am rămas îmbrățișată mai mult timp. Când am ajuns în fața lui Jake am rămas să-l privesc. Ochii săi umezi făceau mai mult rău decât orice altceva. Aș fi făcut orice pentru a nu-l vedea așa, dar în condițiile astea nu puteam face nimic. Mă simțeam inutilă. M-am aruncat între brațele sale acoperindu-mi gura pentru a sufoca suspinele. Am simțit niște lacrimi udându-mi umărul. M-am desprins ștergând lacrimile de pe fața lui Jake.
-Te rog, nu plânge- am șoptit pupându-l pe obraz.
-Te iubesc- a spus el strângându-mă din nou la pieptul său.
-Isabella, trebuie să pleci- m-a chemat Vera.
M-am desprin din îmbrățișare luându-mi valizele și m-am poziționat în fața ei.
-Sper ca tu să fi bucuroasă acum, dar sper și ca mustrările de conștiință să-ți țină companie până la moarte- am mârâit cu dispreț ca mai apoi să mă întorc și să plec.
Înainte să mă urc definitiv în avion, m-am întors pentru ultima dată spre prietenii mei și am încercat să-i asigur cu un zâmbet, dar cu slabe rezultate pentru că ceea ce am obținut au fost doar lacrimi în plus.
La urmă m-am urcat și m-am dus la locul meu lângă geam.
Mi-am sprijinit capul de sticlă și am continuat să plâng până când avionul a decolat.
În acel moment a părut ca și cum lumea din jurul meu ar di dispărut și eram doar eu și tristețea mea. Lacrimile calde îmi udau obrajii, iar gândurile mele erau îndreptate prietenilor mei, spre Jake, tatei, tuturor anilor petrecuți aici, la Miami, iar lucrul cel mai dureros nu era să-mi las orașul natal, orașul în care crescusem și îmi făcusem un nume, dar mai dureros lucru era să las persoanele pe care le iubeai cu adevărat, acele persoane care în fiecare zi făceau parte din viața ta și te ajutau să mergi mai departe. Mi se părea ca și cum o bucată din mine rămăsese acolo, împreună cu persoanele pe care le iubeam.
-Domnișoară, sunteți bine?- a întrebat o hostess privindu-mă cu milă și zâmbindu-mi.
-Da- am șoptit oferindu-i o privire rapidă ca mai apoi să mă întoarc să privesc peisajul din afara ferestrei.
Am luat telefonul observând un mesaj de la Jake.

De la Jake:
Amintește-ți că voi fi mereu cu tine, în inima ta. Ne vom revedea în curând, tu te vei întoarce. Pa surioară, te iubesc.
Nu uita că ăsta nu este un 'adio', ci un 'la revedere'❤❤

Lui Jake:
Și eu te iubesc❤❤

Am stins telefonul și l-am pus la loc în bucunar ca mai apoi să-mi sprijin din nou capul de geam și să adorm, fără forțe.

***

Cineva continua să mă scuture așa că am fost obligată să deschid ochii.
M-am privit îm jur și mi-am amintit că sunt în avion. Pentru tot drumul dormisem și, sincer, era mai bine așa. Măcar nu mai plânsesem.
-Domnișoară, am aterizat la Londra- a spus aceeași hostess care mă întrebase dacă eram bine.
-Ok- am spus doar, ridicându-mă și ieșind.
Am luat telefonul și i-am trimis un mesaj lui Jake spunându-i că ajunsesem la destinație. L-am pus înapoi în buzunar și m-am dus să-mi iau valizele.
Când le-am recuperat am mers spre o femeie care ținea un carton pe care era scris numele meu.
-Bună. Ești Isabella Brown?- a întrebat zâmbindu-mi pentru a mă asigura.
-Da, dumneavoastră cine sunteți?- am răspuns uitându-mă la ea cu atenție.
-Eu sunt vicedirectoarea internatului în care veți sta. Trebuie să veniți cu mine- a spus liniștită femeia.
Am încuvințat și am urmat-o în interiorul mașinii după ce am lăsat valizele șoferului care le-a băgat în portbagaj.
Am deschis geanta și am luat oglinda controlând machiajul și dându-mi seama că era totul mânjit din cauza plânsului. Am hotărât să mă aranjez așa că m-am demachiat cu niște șervețele pe care le țineam în geantă și m-am machiat din nou cu corector pentru a acoperi cearcănele, mascara, eye-liner și ruj roșu.
Mi-am aranjat părul și am pus totul înapoi în geantă.
Vicedirectoarea nu înceta să mă privească, dar am hotărât oricum să o ignor.
Am privit afară pe geam dându-mi seama doar acum că începuse să plouă.
Nu suportam ploaia... Îmi transmitea tristețe și melancolie și chiar nu aveam nevoie de asta.
Însă adoram soarele care îmi transmitea bucurie și fericire.
Adoram Miami și de asta: era aproape mereu soare.
-Țineți asta. Vă va fi de folos- a spus vicedirectoare întinzându-mi o umbrelă. -Ok- am spus luându-l și punându-l lângă mine.
După puține minute am ajuns la destinație. Am privit afară de pe geam văzând o construcție foarte mare și imponentă, modernă, de culoare albă. Grădina era bine întreținută și verde cu statuia unui personaj oarecare în mijloc.
-Poți să cobori- a spus vicedirectoarea.
Am ascultat și am ieșit din mașină deschizând umbrela.
-Bine ai venit și sper că te vei afla bine. Vin-o, să mergem la doamna directoare. Valizele le va aduce șoferul în camera dumneavostră pe care o veți împărți cu un alt elev- a spus vicedirectoarea făcându-mi semn să o urmez.
-Bine- am răspuns urmând-o.
Când am intrat, au început șușotelile. Eu le-am ignorat, oricum eram obișnuită.
Mi-am dat seama că erau multe fete, dar puțini băieți. Până acum văzusem fix zece.
Deja nu-mi plăcea... După mine, dacă o școală voia să dea o educație bună, trebuia să facă să conviețuiască băieți și fete împreună în mod egal, să predea elevilor că se putea face prietenie și cu sexul opus, nu doar cu persoane de același sex.
Când am ajuns în fața biroului directoarei, vicedirectoarea m-a abandonat, iar eu am bătut la ușă.
-Intră- am auzit o voce.
Am intrat și am aflat în fața mea o femeie cu părul negru, ochii albaștri, cu o cămașă și o fustă alabastră și niște tocuri de aceeași culoare. La primul impact transmitea seriozitate, siguranță și încredere, dar anii mei de experiență mă învățaseră să nu am niciodată încredere în directori.
-Bine ai venit, Isabella. Ia loc- a spus directoarea.
-Mulțumesc, dar sunt bine și așa- am replicat încrucișând brațele la piept.
Dacă ar fi trebuit să stau aici pentru mult timp, lucru care chiar nu am intenție să-l fac, atunci trebuia să arăt imediat cine eram, iar eu n-am avut niciodată probleme în a o face.

Capitolul de miercurea trecută.
Vă pupăm😘