Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată Isabella, tipica fată snob si nesuferită din Miami care trăiește doar cu tatăl ei deoarece părinții ei sunt divorțați, s-ar găsi nevoită să se mute împotriva voinței sale alături de mama si fratele ei mai mare pe c...
Am ajuns repede în cantină și am intrat trântind ușa în spatele meu, ignorând privirile curioase care se ațintiseră asupra figurii mele. M-am întors la locul meu după ce i-am aruncat o privire amențitoare lui Jennifer care era în brațele lui Arian în timp ce vorbeau liniștiți. M-am întors să mănânc, terminându-mi micul dejun în liniște, ca mai apoi să mă ridic încet și să-mi iau ghiozdanul, punându-l pe umăr. -Ce e Isabella? Ți-e teamă că-ți murdăresc altul din hanoracele tale oribile?- m-a înțepat Jennifer, iar eu am strâns pumnii pe lângă șolduri, încercând să-mi stăpânesc nervii. -Jennifer, îți convine să taci sau următoarea ta destinație va fi spitul- am mârâit amenințătoare. Drept răspuns ea a pufnit în râs, urmată de prietenele sale, ca mai apoi să se ridice și să deschidă ghiozdanul scoțând poza cu mine și tata ruptă în patru. Inima mi s-a blocat la acea vedere, iar respirul s-a făcut mai greoi. L-am observat pe Arian răbufnind trecându-și o mână prin păr, în timp ce directoare n-a mișcat un mușchi. Am mers încet spre cealaltă parte a mesei sub privirea curioasă a tuturor și am luat poza din mâinile lui Jennifer, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. -Dragă tată, e de mult de când nu-ți scriu. Mi-e foarte dor de tine...- a început să citească, iar eu am ridicat imediat capul văzând că în mâinile sale avea jurnalul meu. -Eu te omor- a mârâit apucând-o de păr și trăgând. Ea a început să urle lăsând ca jurnalul meu să cadă oe jos în timp ce eu îi dădeam un pumn direct în față. Am simțit două brațe învăluindu-mi talia și târându-mă de acolo. M-am întors repede întâlnind ochii lui Arian. -Lasă-mă- am mârâit împotrivindu-mă în timp ce încercam să mă eliberez. Jennifer a profitat de acea ocazie pentru a-mi relua jurnalul în mâini, dar înainte să poate reîncepe să-l citească, Denise s-a ridicat și a împins-o pe jos ca mai apoi să-i smulgă jurnalul din mâini. Am reușit în sfârșit să mă eliberez din strânsoarea de fier a lui Arian și m-am apropiat de Jennifer dându-i un șut și o palmă. -Încetați imediat- a urlat directoarea, iar eu m-am oprit, întorcându-mă imediar în direcția sa. -Știți ceva? Duceți-vă dracului!- am răbufnit după câteva secunde de liniște ca mai apoi să mă duc să-mi reiau jurnalul și să ies din cantină. Am urcat scările alergând în timp ce nervii lăsau spațiu lacrimilor care începuseră să-mi șiruiască pe chip, în timp ce suspine ușoare ieșeau încet din gura mea. Am ajuns pe acoperișul școlii și m-am așezat cu picioarele încrucișate îndreptându-mi atenția asupra jurnalului. Unele pagini fuseseră rupte și mototolite, pe alte pagini erau niște desene cu pixul, iar pe altele fuseseră desenate niște figuri de nedeslușit.
M-am simțit atinsă pe umăr și m-am întors repede, întâlnind ochii profunzi ai lui Arian. Mi-am mutat privirea ducând-o înapoi pe jurnalul distrus în timp ce băiatul se așeza în liniște lângă mine. -Cred că astea sunt ale tale- a șoptit după puține secunde întinzându-mi bucățile din poză. Am oftat în timp ce suspinele creșteau, iar lacrimile începuseră să curgă mai repede în timp ce luam bucățile în mâinile mele care tremurau și le puneam înapoi în jurnal. -Îmi pare foarte rău, serios. Jennifer nu se comportase niciodată așa, dar în ultima vreme am observat că s-a schimbat. Îmi pare foarte rău- a spus el, iar eu m-am limitat să încuvințez, dând ușor din umeri și ștergându-mi lacrimile. Am simțit două brațe familiare învăluindu-mă și trasmițând o căldurã plăcută, în timp ce lacrimile începeau din nou să curgă mai repede decât înainte. Mi-am sprijinit capul de umărul lui Arian continuând să plâng. -Era foarte important pentru tine?- mi-a șoptit în timp ce buzele sale moi îmi atingeau pielea urechii, provocându-mi mii de fiori. -Da- am răspuns pur și simplu cu vocea sufocată. -Vrei să vorbim?- a întrebat el, iar eu am oftat desprinzându-mă din îmbrățișare. Nu știam exact de ce, dar simțeam că puteam avea încredere în Arian și o demonstrase prin faptul că o lăsase pe Jennifer ca să să mă consoleze pe mine. -Ok- am șoptit ștergându-mi lacrimile și făcând un respir adând pentru a mă calma. Când am fost pregătită am deschis jurnalul luând din nou bucățile din poză și punându-le la loc în cel mai bun mod posibil.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
-Iată... El se numește Christopher. Toți cei care l-au cunoscut îl descriau ca pe "un mare om", iar eu o pot confirma- am spus cu un zâmbet melancolic pictat pe buze, indicând bărbatul zâmbăreț prezent în fotografie. -În timp ce această fetiță drăguță cu cele două codițe împletite este fiica lui. O făptură foarte dulce și altruistă, care punea binele celorlalți înainte de al său și nu ezita niciodată să ajute lumea. Ea avea tot ceea de ce avea nevoie: doi părinți care se iubeau, un frate cu care era în trecut și este și în momentul de față foarte legat și o viață perfectă. Din păcate, acea viață era destinată să se termine mai devreme sau mai târziu și, întocmai, când fetița avea 10 ani, mama ei a hotărât să plece târându-l după ea și pe fratele ei, în timp ce ea a rămas singură cu Christopher. Știi... Fetiță rămăsese atât de afectată încât cădea într-o stare de depresie și, dacă nu ar fi fost Christopher care îi era alături șino ajuta, n-ar fi știut cum să iasă din acea situație- a povestit stăpânind lacrimile în timp ce Arian o ținea strâns, dându-i din când în când câteva mici săruturi pe părul blond. -Ei bine, au trecut șase lungi ani unde fetița devenise o fată deja, chiar dacă se schimbase mult. Depășise povestea mamei si a fratelui, iar raportul cu tatăl ei devenise ceva atât de puternic încât credea că nimeni pe acea lume nu-l putea rupe. Și așa și era, îți jur Arian, că era așa- am continuat în timp ce un suspin mi-a ieșit dintre buze. -Și a fost așa până în acea seară blestemată. Fata tocmai se întorsese de la o petrecere pe plajă și era la cunoștință de faptul că Christopher trebuiese să meargă la o cină de afaceri. Când se întorsese, se lusese comodă pe divan pentru a scrie în jurnalul său, dar înainte să poată începe, telefonul începuse să sune. S-a ridicat și s-a dus să răspundă, dar au fost de-ajuns puține cuvinte pentru a o face să înțeleagă că tatăl său făcuse un accident în mașină și nu supraviețuise- am spus în timp ce suspinele deveniseră de necontrolat. -Dacă nu te simți în stare, te poți opri, Isabella. Nu vreau să te forțez- a spus Arian strângându-mă mai mult la pieptul său, dar eu am scuturat din cap, hotărâtă ca niciodată să termin. -Nu... Trebuie să termin. Ei bine, fata se închisese în camera sa. Nu ieșea și nu mânca, și dacă nu ar fi fost pentru prietena ei cea mai bună, n-ar mai fi făcut-o. În ziua înmormântării tatălui său, fata spera să o vadă pe mama sa sau pe fratele său pe care nu-i mai văsuse de șase ani, dar ei nu s-au prezentat, iar ea s-a prefăcut că nu-i pasă, chiar dacă de fapt suferea. Oricum, în ziua înmormântării a spus un discurs și a urlat... A urlat cum nu mai făcuse niciodată înainte și a leșinat. Descoperise și că trebuia să meargă să trăiască la mama ei, și nu primise foarte bine vestea, dar nu exista nicio altă alegere, așa că a trebuit să meargă. De imediat nu s-a înțeles cu mama și nici cu fratele. Nici chiar cu logidnicul mamei ei. După câteva zile, însă, raportul cu fratele s-a restabilit și, chiar și între mii de certuri, redeveniseră uniți ca înainte, dacă nu chiar mai mult. La urmă știi ce i se întâmplă fetei?- am întrebat încercând să mă calmez. Arian a scuturat încet din cap, iar eu am oftat. -Provocase deja prea multe probleme și a fost trimisă la un internat la Londra- am răspuns, iar la acele cuvinte Arian a tresărit. -Ești tu fetița?- a întrebat uimit desprinzându-se dintr-o dată. Eu am încuvințat încet suspinând, iar drept răspuns, el m-a tras din nou în brațele sale alinându-mă.
