Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 71

După ce ne-am învârtit printr-o grămadă de orfelinate, în sfârșit am găsit acela în care stătea Keily.
Am ieșit din mașină și așa au făcut și Arian și fetița care nu făcuseră altceva decât să râdă și să vorbească pentru tot timpul... Era ca și cum ar fi existat un raport între ei, un raport foarte puternic și frumos, dar era cu siguranță doar rodul imaginației mele.
Am deschis ușa principală a clădirii și am intrat văzând imediat o femeie în picioare, îmbrăcată foarte elegant și părea agitată și îngrijorată.
-Bună ziua- am salutat încercând să atrag atenția ei făcând-o să se întoarcă repede spre noi.
Cum a văzut-o pe Keily a zâmbit ușurată, liniștindu-se, și alergând să îmbrățișeze fetița care a răspuns.
-Bună ziua- a răspuns după puțin la salutul meu punându-se dreaptă.
-De ce aveați fetița?- a întrebat imediat dupaia.
-Dumneavostră ați încredințat această fetiță unui băiat care se amuza să se ia de ea, cum ar fi suflându-i dumul pe față sau urlând, făcând-o să plângă... Eu pur și simplu am intervenit pentru a o proteja- i-am explicat situația.
-Walter a făcut asta?- aproape a urlat ea.
-Da, așa că vă sfătuiesc să aveți grijă la persoanele cărora le încredințați copii- am replicat.
-Chiar nu știu cum să vă mulțumesc. Keily este o fetiță foarte sensibilă. La vârsta de doi ani am găsit-o în fața ușii acestui orfelinat cu un bilet care spunea că trebuie s-o ținem pentru un arc de timp foarte scurt pentru anumite motive economice, dar au trecut doi ani și nimeni n-a venit s-o ia- ne-a povestit femeia și l-am observat pe Arian tresărind ca mai apoi să își ceară scuze și să-și revină repede. I-am aruncat o privire întrebătoare, dar el s-a făcut că plouă continuând să se holbeze la Keily și zâmbindu-i fals.
-Ok. Noi acum ar trebui să plecăm. Sper să vă revăd- am spus și m-am coborât să o îmbrățișez pe Keily.
-Pa, Bella- a spus ea. Eu am încremenit la acel nume, dar am zâmbit fals li m-am ridicat după ce am pupat-o pe obraz.
Bella... Îmi plăcea ca nume, dar avea prea multe amintiri în urmă.
Am ieșit din orfelinat intrând repede în mașină și încercând să nu gândesc... Amintirile erau prea multe și nu puteam să mă arăt vulnerabilă în fața ochiilor lui Arian.
După puțin mi s-a alăturat și Arian în mașină.
Nu a spus nimic învârtind cheia în contact și pornind. M-am holbat la el pentru câteva minute în liniște... Era prins în gândurile sale, ca și cum povestea lui Keily l-ar fi uimit. Nu-i ca și cum mie nu mi-ar fi părut rău pentru acea creatură inocentă, dar nu-mi imaginam că putea să aibe asemenea efect asupra lui Arian.
-Unde mergem acum?- am întrebat cu un fir de voce, ca și cum mi-ar fi frică de reacția sa, chiar dacă știam că nu mi-ar fi făcut nimic.
-Te duc înapoi la internat. Iubitul tău o fi supărat, iar mama mă omoară. În plus am ceva treabă- a răspuns el distant.
Eram cât pe ce să urlu, dar m-am abținut și am întors capul privind afară pe geam.
Nu-l înțelegeam, nu reușeam cu toate eforturile. Schimbările sale de temperamentmă iritau și singurul lucru care rămănea de făcut era să stau cât mai departe posibil încât să nu înebunesc... Chiar dacă de fiecare dată cădeam din nou în plasă, iar noi doi sfârșeam prin a vorbi ca două persoane normale, care merg de-acord.

***

Am ajuns în fața internatului, iar eu am deschis ușa ieșind.
-Nu se salută?- a întrebat Arian zâmbind amuzat.
-Ah, da, scuze... Uitasem...- am spus cu un ton prefăcut trist ca mai apoi să-i închid ușa în față.
M-am întors și am intrat în internat.
Schimbările sale de temperament erau cu adevărat insuportabile... Momentul dinainte era supărat cu lumea, momentul după fericit și fără griji, momentul următor devenea nesimțit și distant.
Mai aveam puțin și mă convingeam de faptul că era bipolar.
Am continuat să merg prin holuri până când am ajuns în camera mea. Am intrat repede, iar înăuntru l-am găsit pe Jake întins pe patul meu care trimitea mesaje cuiva.
-Deci n-ai murit!- a exclamat în glumă cum m-a văzut.
-Nu, sunt încă vie, frățioare. Dar sunt obosită moartă- am replicat aruncându-mă pe pat lângă el care m-a îmbrățișat.
-Deci... Unde ai fost?- a întrebat sprijinind telefonul pe noptieră ca mai apoi să se uite la mine curios.
-În multe locuri- am răspuns sprijinindu-mi capul pe pieptul său.
-Te-ai distrat?- a întrebat el zâmbind.
-N-a fost rău, recunosc- am răspuns închizând ochii.
-Mă bucur pentru tine, dar amintește-ți că trebuie să-ți iei măcar o după-masă liberă pe care să o petreci cu dragul tău frățior. Bine?- a spus el, iar eu am redeschis ochii ridicând privirea pentru a o întâlni pe a sa.
-Mi se pare evident că aș fi făcut-o! La urma urmei ai venit de la Miami pentru mine, în plus trebuie să-mi iau o după-masă liberă pe care să o petrec și cu Rachelle, iar o dată trebuie să ieșim toți împreună, fără copii de la internat. Vă iubesc și aș fi o nenorocită dacă nu aș face-o- am răspuns, iar el a zâmbit.
-Și eu te iubesc- a spus el, iar eu am zâmbit îmbrățișându-l din nou și închizând ochii.
Au trecut câteva minute de liniște totală până când Jake a vorbit.
-A sunat mama- a mormăit ca și cum i-ar fi frică de reacția mea. Am încremenit, dar mi-am revenit imediat relaxându-mă și ținând ochii închiși.
-Și ce ți-a spus?- am întrebat.
-Îți transmite salutările sale- a răspuns el, iar eu am chicotit nervoasă.
-Dacă i-aș lipsi așa de mult, m-ar fi sunat măcar o dată. Dar nu a făcut-o de când m-a închis în internatul ăsta, așa că acum își poate economisi saluturile sale- am replicat deschizând ochii și observând un punct indefinit al camerei.
-Îi este frică de reacția ta. Dacă te-ar suna, iar tu i-ai răspunde, nu s-ar sfârși bine- a justificat-o Jake, iar eu n-am putut face altceva decăt să stau în liniște, pentru că avea dreptate. Dacă Vera m-ar fi sunat nu aș fi reacționat bine.
-Îți lipsește?- a întrebat dintr-odată Jake luându-mă pe nepregătite.
Nu-mi pusesem niciodată întrebarea asta. Îmi lipsea? Adică... Îmi lipseau săruturile ei, îmbrățișările ei, când ea pregătea biscuiții mei preferați pentru a mă consola, când avea grijă de mine, când ea era prezentă în viața mea, când eu contam pe bune? Poate că da, îmi lipsea și îmi dădusem seama doar acum. Învățasem să conviețuiesc fără ea, iar lipsa ei se simțea tot mai puțin, sau măcar mă obișnuisem cu idea, dar acum că ea reîncepuse să facă parte din viața mea îmi dădusem seama că îmi lipsea mult, dar că la urma urmei nu puteam s-o iert după toate prin câte trecusem, după toate lacrimile, după toată durerea, toată suferința pe care o simțisem.
-Da, îmi lipsește deja de șase ani- am șoptit, dar eram sigură că fratele meu auzise.

Capitolul de luni, adică de ieri.
Vă pupăm😘